Daniel-Mihail ȘANDRU, Constantin Mihai BANU, Dragoş CĂLIN, Există sancţiuni pentru încălcarea obligaţiei instanţei naţionale de efectuare a unei trimiteri preliminare la Curtea de Justiţie?

Daniel-Mihail ȘANDRU, Daniel-Mihail ȘANDRU, Constantin Mihai BANU, Dragoş CĂLIN, Există sancţiuni pentru încălcarea obligaţiei instanţei naţionale de efectuare a unei trimiteri preliminare la Curtea de Justiţie?; Curierul judiciar, nr. 12/2014

CITĂRI:

M. Șandru, M. Banu, D. Călin, Există sancţiuni pentru încălcarea obligaţiei instanţei naţionale de efectuare a unei trimiteri preliminare la Curtea de Justiţie?, în Curierul judiciar nr. 12/2014 citat în Camelia BOGDAN, Considerații privind necesitatea sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele care ridică suspiciuni de spălare a banilor, RNSJ, 16.10.2020

D.-M. Şandru, C.M. Banu, D. Călin, Există sancţiuni pentru încălcarea obligaţiei instanţei naţionale de efectuare a unei trimiteri preliminare la Curtea de Justiţie?, [Curierul Judiciar, nr. 12/2014, p. 708-713] p. 3, studiu disponibil la adresa http://ssrn.com/abstract=2574674 citat în Nicolae PLOEȘTEANU, Raul MIRON, Observații critice asupra delimitării unor prelucrări de date cu caracter personal realizate de către autoritățile polițienești în domeniul contravențional în temeiul a două acte europene, Regulamentul General privind Protecția Datelor și Directiva nr. 680/2016, precum și a actelor corespondente elaborate de legiuitorul român, Pandectele române, nr. 2/2020, p. 126

Şandru, Banu and Călin 2013, Refuzul; Şandru, Banu and Călin, 2013, Procedura, 527; Şandru, Banu and Călin 2014, Există sancţiuni, 708-713; citate de Iuliana-Mădălina LARION, THE EFFECTS OF PRELIMINARY RULINGS, International Conference : CKS – Challenges of the Knowledge Soc;2015, p. 448, 449

Dezbaterea „Există sancţiuni pentru încălcarea obligaţiei instanţei naţionale de efectuare a unei trimiteri preliminare la Curtea de Justiţie?” organizată de Asociaţia română de drept şi afaceri europene (ARDAE) şi Universitatea Titu Maiorescu – Facultatea de Drept la 11 decembrie 2014. [Detalii] JURIDICE.ro

TEXT INTEGRAL

1. Preliminarii

Potrivit art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (în continuare „TFUE”), atunci când o instanţă judecătorească dintr-un stat membru, în cadrul unui litigiu cu care este sesizată, se confruntă cu neclarităţi în privinţa interpretării şi aplicării dreptului UE, ea poate (paragraful al doilea) sau este obligată (paragraful al treilea) să sesizeze Curtea Europeană de Justiţie. Chiar aceasta din urmă, potrivit jurisprudenţei CILFIT, a stabilit condiţiile în care o instanţă naţională obligată să efectueze o trimitere preliminară – prin urmare, instanţa care pronunţă o decizie care nu mai este supusă unei căi de atac în dreptul intern al acelui stat – este scutită de acea obligaţie. Cu alte cuvinte, obligaţia nu este necondiţionată.

Există însă sancţiuni pentru nesesizarea Curţii Europene de Justiţie de către o instanţă naţională obligată să procedeze astfel? Răspunsul este circumstanţiat.

În primul rând, trimiterea preliminară (cererea de pronunţare a unei decizii preliminare) nu constituie o cale de atac de care dispun părţile în litigiu, ci o modalitate de cooperare între instanţe (cea naţională şi cea europeană), o procedură necontencioasă menită să asiste instanţa naţională în înfăptuirea justiţiei. În al doilea rând, instanţa naţională care decide să nu sesizeze Curtea Europeană de Justiţie trebuie să motiveze (de o manieră suficientă) acest refuz; aceasta este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În al treilea rând, în ipoteza în care dreptul UE conferă particularului un drept subiectiv, iar acesta din urmă a fost încălcat prin conduita instanţei naţionale care statuează în ultimă instanţă (instanţă care, confruntată cu neclarităţi în privinţa interpretării dispoziţiilor dreptului UE care conferă acel drept subiectiv, nu a efectuat o trimitere preliminară), se poate angaja răspunderea statului membru pentru încălcarea dreptului UE, în sensul jurisprudenţei Köbler. Recent, şi instanţele române au avut ocazia să se pronunţe cu privire la această posibilitate. În al patrulea rând, practica unei instanţe supreme contrară dreptului UE poate conduce la iniţierea de Comisia Europeană a unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către statul membru în cauză („infringement” – sic!), situaţie exemplificată prin cauza Comisia/Spania. Această din urmă ipoteză îşi află temeiul în constatarea simplă (aparent) potrivit căreia instanţele judecătoreşti, deşi independente în funcţionarea lor, sunt instituţii ale statului membru.

2. Obligaţia trimiterii preliminare în contextul jurisprudenţei CILFIT

Preliminar trebuie amintit faptul că obligaţia formulării trimiterii preliminare din paragraful al treilea al art. 267 TFUE nu este absolută. Constatarea că instanţa este de ultim grad în sensul acestui articol nu este un argument pentru formularea în orice condiţii a unei trimiteri preliminare. În Recomandările Curţii[1] se poate observa grija pentru formularea trimiterilor de către instanţa naţională de ultim grad:

„Cu toate acestea, o instanţă ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern este obligată să sesizeze Curtea cu o astfel de cerere, cu excepţia cazului în care există deja o jurisprudenţă în materia respectivă (iar în contextul eventual nou nu există nicio îndoială reală cu privire la posibilitatea de a aplica în speţă această jurisprudenţă) sau a cazului în care interpretarea corectă care trebuie dată normei de drept în cauză este evidentă.” (par. 12)

De altfel, în exemplul recent al unei trimiteri preliminare formulate de Curtea de Apel Constanţa[2], instanţa motivează tautologic, considerând că era obligată să formuleze trimiterea citând normele TFUE:

„Faţă de considerentele expuse şi având în vedere că hotărârea ce urmează a se da în cauză nu este supusă vreunei căi de atac, Curtea de Apel Constanţa fiind instanţă de ultim grad, aceasta este obligată să sesizeze Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare privind interpretarea dreptului uniunii, interpretare considerată relevantă pentru soluţionarea cauzei.”

Într-o altă cauză, Tribunalul Vâlcea „a intervenit” asupra temeiului trimiterii (întrucât actul asupra căruia se solicitase interpretarea nu era din domeniul art. 35 UE, ci al art. 267 TFUE – „clauze abuzive”) dar, mai mult, nu se arată nici măcar de formă caracterul relevant al hotărârii Curţii de Justiţie.

„Avându-se în vedere că problema de interpretare a unei dispoziţii dintr-un act prevăzut la art. 35 UE s-a ivit în faţa unei instanţe de recurs, a cărei decizie, potrivit dreptului intern, nu mai poate fi atacată printr-o cale ordinară, faţă de normele juridice invocate mai sus, se impune sesizarea Curţii în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare”[3].

Această trimitere a format obiectul cauzei C-108/12, Volksbank România[4] şi se poate constata că lipsa fundamentării adecvate a trimiterii nu-i asigură acesteia o posteritate trainică, cererea fiind retrasă.

În mod corect, instanţa a adăugat faptul că interpretarea este considerată relevantă pentru aplicarea dreptului UE şi, în final, pentru soluţionarea cauzei[5]. Aceste elemente sunt subliniate şi de cauza CILFIT[6]:

„[…] din raportul dintre al doilea şi al treilea paragraf ale articolului [267 TFUE] rezultă că instanţele vizate de al treilea paragraf se bucură de aceeaşi putere de apreciere ca toate celelalte instanţe naţionale pentru a aprecia dacă decizia asupra unui aspect de drept [al Uniunii] este necesară pentru a le permite pronunţarea unei hotărâri. Prin urmare, aceste instanţe naţionale nu sunt obligate să trimită o întrebare privind interpretarea dreptului [Uniunii] adresată în faţa acestora în cazul în care respectiva întrebare nu este relevantă, adică în cazul în care, indiferent care ar fi răspunsul la această întrebare, el nu ar putea avea nicio influenţă asupra soluţionării litigiului”.

În consecinţă, faţă de cele enumerate, instanţa trebuie să analizeze consecinţele trimiterii preliminare şi să o fundamenteze în sine nu doar prin raportare la caracterul (aparent) obligatoriu al paragrafului al treilea al art. 267 TFUE. Soluţia instanţei naţionale este respingerea cererii de formulare a unei trimiteri preliminare[7].

3. Răspunderea statului membru pentru încălcarea dreptului UE. Experienţa română într-o acţiune directă pentru angajarea răspunderii statului pentru refuzul trimiterii preliminare

Aşa cum am afirmat anterior[8], refuzul formulării unei trimiteri preliminare se poate remedia prin admiterea unei acţiuni în revizuire[9] sau a unei acţiuni directe pentru angajarea răspunderii statului pentru refuzul trimiterii preliminare[10][11].

Cauza este interesantă cel puţin în privinţa aspectelor practice şi consecinţelor în plan legislativ.

„Prin acţiunea înregistrată pe rolul instanţei, reclamantul G. I. a chemat în judecată statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, solicitând ca, prin hotărârea pe care instanţa urma să o pronunţe, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 13.425 USD ca echivalent al prejudiciului moral suferit prin încălcarea obligaţiei unei instanţe române de a respecta prevederile Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, între el şi societatea O. B. GmbH a avut loc un litigiu al cărui obiect a constat în plata drepturilor salariale pe care reclamantul era în drept să le primească de la societate, în temeiul unui contract individual de muncă, pentru activitatea desfăşurată în funcţia de comandant al navei P., iar societatea nu îi achitase drepturile băneşti, rămânând un rest de plată în sumă de 13.425 USD. Litigiul a fost judecat în primă instanţă de Tribunalul Constanţa care, prin sentinţa civilă nr. 2961/2011, pronunţată în dosarul nr. 2651/118/2010, a admis acţiunea formulată de reclamant. Împotriva sentinţei a formulat recurs partea adversă, care a fost soluţionat, prin decizia civilă nr. 786/CM/2011, de Curtea de Apel Constanţa, în sensul admiterii sale şi a modificării în tot a sentinţei recurate, cererea principală fiind astfel respinsă ca inadmisibilă. La ultimul termen de judecată a recursului, instanţa a pus în discuţia părţilor incidenţa în cauză a anumitor prevederi ale Regulamentului nr. 44/2001[12]. Cu privire la incidenţa în cauză a acelui regulament, apărătorul intimatului-reclamant a cerut instanţei acordarea unui termen pentru a analiza această problemă nou-ridicată de instanţa de judecată. Instanţa a amânat pronunţarea, pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise. În concluziile scrise pe care apărătorul intimatei-reclamante le-a depus la dosarul cauzei, acesta a cerut instanţei să sesizeze Curtea de Justiţie cu o serie de întrebări privind interpretarea anumitor norme din Regulamentul nr. 44/2001[13]. Însă, instanţa a considerat că această cerere a fost formulată după închiderea dezbaterilor, în timpul etapei deliberării, moment la care „nu mai pot fi făcute cereri noi”.

Reclamantul a susţinut că decizia Curţii de Apel Constanţa reprezenta o încălcare a dreptului Uniunii Europene, întrucât, prin art. 267 paragraful al treilea TFUE, se instituie o obligaţie a instanţei din statul membru în faţa căreia se cere de către una dintre părţi sesizarea Curţii de Justiţie să efectueze această trimitere preliminară, în situaţia în care hotărârea pe care urmează să o dea această instanţă nu mai este supusă niciunei căi ordinare de atac în dreptul intern. A fost încălcată, de asemenea, obligaţia legală expresă prevăzută la art. 2 alin. 2 din Legea nr. 340/2009[14]. Art. 267 paragraful al treilea TFUE nu face nicio distincţie cu privire la momentul în care se poate invoca cererea unei părţi de trimitere a unei întrebări preliminare Curţii, aşa încât se poate considera că acest text din tratat derogă de la dispoziţiile C. proc. civ., sub acest aspect cererea putând fi formulată şi după ce judecătorii au început deliberarea, trimiterea preliminară fiind menită a clarifica anumite aspecte ale aplicării normei Uniunii în cauză, având în vedere că problema fusese pusă în discuţia părţilor la ultimul termen de judecată chiar de către completul de judecată respectiv, până la acel momentul nefiind ridicată excepţia de către instanţa de judecată sau de către părţile din dosar.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 267 paragraful al treilea TFUE, art. 1357 şi urm. şi art. 1381 şi urm. C. civ.

Analizând actele dosarului, instanţa a reţinut că, „deşi nu există o normă procedurală specială în materia răspunderii statului pentru încălcarea dreptului comunitar[15], aceasta nu înseamnă că nu există această formă de răspundere delictuală, aplicându-se dispoziţiile de drept procesual comun sub aspectul competenţei sau al procedurii de judecată. CJCE a statuat în cauza Köbler (C-224/01, hotărârea din 30 septembrie 2003[16]) că statele membre pot răspunde pentru încălcarea drepturilor care se bazează pe dreptul [Uniunii] în urma unei hotărâri a unei instanţe de ultim grad (pct. 36). De asemenea, în cauza de mai sus, Curtea a reiterat condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a putea fi atrasă răspunderea statului, respectiv: (1) ca norma juridică nerespectată să aibă ca obiect conferirea de drepturi persoanelor particulare; (2) încălcarea să fie suficient de gravă; (3) să existe o legătură de cauzalitate între încălcarea dreptului şi prejudiciul suferit (pct. 51).”

În ceea ce priveşte prima condiţie (norma juridică neluată în considerare să prevadă drepturi personale), instanţa a constatat că reclamantul susţine faptul că instanţa de recurs (Curtea de Apel Constanta) nu a procedat la sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, deşi ar fi fost obligată. Conform art. 267 paragraful al treilea TFUE, instanţa ale cărei hotărâri nu mai pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern este obligată să se adreseze Curţii atunci când se solicită interpretarea unei norme a Uniunii, relevante în speţa dedusă judecăţii. Astfel, acest text instituie în favoarea oricărei părţi dreptul de a solicita instanţei de ultimă jurisdicţie sesizarea Curţii de Justiţie pentru a se pronunţa în cadrul procedurii hotărârii preliminare asupra interpretării unei dispoziţii dintr-un act al Uniunii, incident în cauză. Problema care se pune, însă, este dacă sesizarea este obligatorie în mod necondiţionat. Instanţa a apreciat că instanţa de recurs (de ultim grad de jurisdicţie) nu este obligată să adreseze o întrebare preliminară. Astfel, art. 2 alin. 1 din Legea nr. 340/2009 prevede că, în cazul în care cererea de sesizare a Curţii de Justiţie este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor de atac, solicitarea de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză. Cu alte cuvinte, instanţa de recurs are posibilitatea să analizeze dacă respectiva lămurire din partea Curţii de Justiţie este utilă, iar în caz negativ, nu este obligată să o sesizeze (CILFIT, cauza 283/81, hotărârea din 6 octombrie 1982).

În speţă, Curtea de Apel Constanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de trimitere preliminară, întrucât aceasta a fost depusă de reclamant după închiderea dezbaterilor, odată cu concluziile pe fond, instanţa nemaiprocedând la repunerea pe rol a dosarului şi punerea în discuţia părţilor a solicitării. În aceste condiţii, având în vedere că, în cadrul răspunderii statului pentru încălcarea normelor Uniunii ce conferă drepturi persoanelor, trebuie să se verifice dacă această încălcare este suficient de gravă, instanţa a procedat la analizarea cererii. Astfel, cu privire la întrebările 3 şi 4, s-a reţinut că reclamantul dorea ca „instanţa de contencios comunitar” (sic!) să se pronunţe asupra legii aplicabile în speţă, respectiv dacă era incident art. 149 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 105/1992[17] şi asupra noţiunii „agenţie” prevăzută de norma de drept intern mai sus menţionată. Or, Curtea de Justiţie nu are competenţă în acest sens, nefiind o instanţă supranaţională, singura posibilitate instituită de TFUE fiind aceea de a verifica valabilitatea unui act normativ al Uniunii şi de a interpreta dreptul Uniunii. Interpretarea şi aplicarea dreptului naţional se face de instanţele interne. S-a reţinut că, din această perspectivă, întrebările nr. 3 şi 4 erau inadmisibile.

Sub aspectul întrebărilor nr. 1 şi 2, reclamantul urmăreşte ca instanţa europeană să lămurească dacă noţiunea „întreprindere care angajează” este diferită faţă de cea de „angajator” şi dacă prin aceasta se înţelege şi agenţia de angajare (recrutare). Însă, instanţa a considerat că acea lămurire nu era necesară, întrucât dispoziţiile art. 18, 19, 20 din Regulamentul nr. 44/2001 sunt clare, în sensul că între termenul „angajator” şi „întreprindere ce angajează” nu există o deosebire semantică. De altfel, art. 19 foloseşte la punctul 1 noţiunea „angajator”, iar la punctul 2 pe aceea de „întreprindere care a angajat”. Conform DEX, prin „angajator” se înţelege întreprinderea, persoana juridică sau fizică ce face angajarea. Or, din punct de vedere juridic, întreprinderea este o persoană juridică.

Regulamentul, prin art. 19 pct. 2 lit. (a), instituie o normă de competenţă în beneficiul angajatului în cazul în care acesta prestează o activitate într-un loc stabil. Însă, în situaţia în care acesta nu a desfăşurat activitatea pe teritoriul aceleiaşi ţări, nu se mai poate aplica această normă de favoare, competenţa aparţinând instanţei de la sediul angajatorului. Raţiunea stabilirii competenţei în funcţie de sediul angajatorului îşi găseşte justificarea în faptul că acesta este determinat şi stabil, pe când locul de desfăşurare a activităţii unei persoane ce lucrează în mai multe state/continente nu întruneşte acest caracter. Trebuie subliniat că nici norma Uniunii (Regulamentul nr. 44/2001), nici cea naţională (art. 149 pct. 2 din Legea nr. 105/1992) nu determină competenţa teritorială în funcţie de domiciliul angajatului, ci în funcţie de sediul angajatorului, respectiv locul desfăşurării activităţii. Or, criteriul după care reclamantul a introdus acţiunea la Tribunalul Constanţa a fost domiciliul său. În plus, art. 149 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 105/1992 stipulează că este socotită cu sediul în România persoana juridică străină care are pe teritoriul ţării o filială, sucursală, reprezentanţă sau o agenţie, iar, din această perspectivă, competenţa aparţine instanţei din România.

Reclamantul a susţinut că S.C. F. S.R.L. ar fi o agenţie a angajatorului său, O. B. GmbH, astfel încât se putea stabili competenţa instanţei române în raport cu sediul acesteia, iar prin noţiunea „întreprindere ce a făcut angajarea” se înţelege şi agenţia (aspect asupra căruia trebuia să se pronunţe Curtea de Justiţie). Într-adevăr, regulamentul, prin art. 18 alin. (2), permite, în cazul încheierii unui contract individual de muncă cu un angajator care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, însă are o sucursală, agenţie sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele membre, ca orice contestaţie privind exploatarea sucursalei, agenţiei sau unităţii, să fie introdusă la instanţa de la locul respectivului dezmembrământ, considerându-se că angajatorul are domiciliul pe teritoriul acelui stat. Acest text nu este, însă, aplicabil, întrucât societatea pârâtă O. B. GmbH avea sediul pe teritoriul unui stat membru (Germania). În schimb, norma română, prin art. 149 pct. 2 din Legea nr. 105/1992, prevede posibilitatea ca reclamantul să se adreseze unei instanţe române, dacă sediul pârâtului se află în România sau dacă are o filială, sucursală, agenţie sau reprezentanţă pe teritoriul românesc. Această ipoteză, în sensul că pârâta ar fi avut o agenţie pe teritoriul României fusese analizată temeinic de Curtea de Apel Constanţa, care statuase că S.C. F. S.R.L. nu îndeplinea calitatea de agenţie în sensul de dezmembrământ societar al angajatorului, fiind doar societatea care s-a ocupat de plasarea forţei de muncă şi care făcea să se întâlnească oferta angajatorului cu cererea angajaţilor, însă contractul de muncă era încheiat direct între aceştia din urmă. În aceste condiţii, instanţa de recurs a reţinut că nu se putea stabili competenţa instanţei române în raport cu prevederile art. 149 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 105/1992, respectiv cu locul situării agenţiei angajatorului.

Pentru aceste considerente, instanţa a apreciat că nu exista obligaţia Curţii de Apel Constanţa de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, nefiind necesare anumite lămuriri/interpretări, neproducându-se vreo încălcare gravă a dreptului Uniunii, respingând acţiunea ca neîntemeiată.

Tribunalul Bucureşti a respins recursul ca nefondat[18], arătând în motivarea sa, după ce a redat considerente ale cauzei Köbler, că „încălcarea obligaţiei de solicitare a hotărârii preliminare de către instanţa naţională poate conduce la atragerea răspunderii statului membru pentru încălcarea dreptului comunitar (sic!) faţă de partea vătămată, dacă încălcarea produce prejudicii unei părţi în proces.”

Tribunalul Bucureşti a subliniat condiţiile impuse de Curtea de Justiţie, prin hotărârea Köbler, pentru obligarea unui stat membru de a repara prejudiciul cauzat persoanelor prin încălcări ale dreptului Uniunii, condiţii pe care apoi le-a analizat pe rând. „În ceea ce priveşte prima condiţie (norma juridică încălcată să prevadă drepturi personale), tribunalul reţine că, potrivit art. 267 paragraful 3 din Tratatul privind funcţionarea UE, instanţa ale cărei hotărâri nu mai pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern este obligată să se adreseze Curţii atunci când se solicită interpretarea unei norme comunitare relevante în speţa dedusă judecăţii. Aşa cum se reţine de către prima instanţă, se observă că acest text instituie în favoarea oricărei părţi dreptul de a solicita instanţei de ultimă jurisdicţie sesizarea CJUE pentru a se pronunţa în cadrul procedurii hotărârii preliminare asupra interpretării unei dispoziţii dintr-un act comunitar incident în cauză.”

Tribunalul Bucureşti a apreciat că în cauză trebuia stabilit „dacă a fost sau nu încălcat dreptul comunitar, respectiv dacă, într-adevăr, instanţa naţională a nesocotit obligaţia prevăzută prin tratat şi a refuzat să sesizeze CJUE, deşi ar fi avut această obligaţie”.

În acest demers, tribunalul a avut în „vedere dispoziţiile art. 267 par. 3 din Tratatul privind funcţionarea UE, care vorbesc de invocarea unei chestiuni prejudiciale „într-o cauză pendinte”.

Tribunalul a reţinut că, „în cauza soluţionată de Curtea de Apel Constanţa, recurentul-reclamant a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru a statua cu titlu preliminar asupra interpretării normei de drept comunitar prin concluziile scrise, după închiderea dezbaterilor şi reţinerea cauzei spre soluţionare. Or, la acel moment nu mai puteau fi formulate cereri noi, astfel că în mod corect instanţa de recurs nu s-a pronunţat pe acest aspect. Dimpotrivă, dacă ar fi procedat altfel, instanţa ar fi încălcat principiul contradictorialităţii dezbaterilor şi dreptul la apărare al pârâtei.

Este adevărat că art. 267 alin. 3 din TFUE nu face nicio distincţie cu privire la momentul în care se poate ridica cererea unei părţi de trimitere a unei întrebări preliminare (îi revine judecătorului naţional rolul de a decide în ce stadiu al procedurii este necesară trimiterea unei întrebări Curţii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare), însă se menţionează în mod clar că trebuie să fie „într-o cauză pendinte”. Or, după închiderea dezbaterilor şi reţinerea cauzei în pronunţare, nu se mai poate discuta de o cauză aflată pe rolul instanţei, în curs de soluţionare.

Pentru aceleaşi considerente, în niciun caz nu pot fi primite apărările recurentului-reclamant în sensul că textul din tratat derogă de la dispoziţiile C. proc. civ. şi că, astfel, cererea de sesizare a Curţii ar putea fi formulată şi după ce judecătorii au început deliberarea.

Cât priveşte repunerea pe rol a cauzei, în condiţiile art. 151 C. proc. civ., tribunalul reţine că aceasta este o facultate lăsată de legiuitor la aprecierea instanţei, „dacă găseşte necesare noi lămuriri”, iar nu o obligaţie în acest sens.

Întrucât solicitarea privind sesizarea Curţii de Justiţie nu a fost făcută de recurentul reclamant cu respectarea normelor de procedură, aplicabile în cauza respectivă, nu poate fi reţinută în cauză încălcarea dreptului comunitar de natură a-i produce părţii vreo vătămare, fiind esenţial ca o astfel de cerere să fie formulată până la un anumit moment procesual (închiderea dezbaterilor). În aceste condiţii, instanţa de recurs nu avea obligaţia de a trimite întrebările preliminare Curţii, procedând la nepronunţarea asupra acestui aspect, cu respectarea regulilor de procedură civilă, reguli ce se impun nu numai instanţei, dar şi părţilor din proces, care trebuie să îşi exercite drepturile procedurale în forma şi în termenele prevăzute de lege.

Tribunalul Bucureşti a constatat că hotărârea recurată, prin care s-a pronunţat soluţia de respingere ca neîntemeiată a acţiunii prin care s-a urmărit angajarea răspunderii statului român pentru încălcarea normelor de drept comunitar, este legală şi temeinică, însă nu pentru considerentele reţinute de judecătorul fondului, ci pentru cele expuse mai sus, care vor substitui motivarea primei instanţe”.

4. Consecinţe şi propuneri de lege ferenda în dreptul român

Există un temei pentru o acţiune directă în dreptul român, o acţiune pentru angajarea răspunderii statului pentru refuzul trimiterii preliminare? Ambele instanţe au răspuns afirmativ la respectiva întrebare, Tribunalul Bucureşti subliniind că:

„Totodată, dacă în materia răspunderii statului pentru încălcarea dreptului comunitar nu există o normă procedurală specială, aplicându-se dispoziţiile de drept procesual comun sub aspectul competenţei sau al procedurii de judecată, aşa cum în mod judicios a constatat judecătorul fondului, cu atât mai mult, în cazul unui proces ce dă naştere la o cerere de hotărâre preliminară, procedura de judecată este cea prevăzută de legislaţia statului membru”.

În propunerile noastre de lege ferenda se situează tocmai reglementarea acestei situaţii. Ar deveni cel puţin ciudat ca Judecătoria Sectorului 5 (competenţă dată de sediul Ministerului Finanţelor) şi Tribunalul Bucureşti să hotărască cu privire la capacitatea de apreciere şi interpretare a judecătorilor din cadrul Curţilor de Apel sau de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

5. Consecinţe în dreptul Uniunii Europene. Acţiunea în neîndeplinirea obligaţiilor

La nivelul dreptului Uniunii Europene, principala consecinţă este introducerea unei acţiuni împotriva statului român pentru neîndeplinirea obligaţiilor. În acest sens, amintim cauza C‑154/08, Comisia/Spania[19]. Prin hotărârea sa, Curtea de Justiţie a constatat încălcarea de către un stat membru (i.e. Spania) a dreptului Uniunii, drept consecinţă a practicii contrare acestuia din urmă de la nivelul instanţei supreme a acelui stat (Tribunal Supremo). Decizia constituie cea dintâi consacrare explicită în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a răspunderii statului pentru acţiunea instanţelor judecătoreşti, realitate care putea fi dedusă, însă, anterior din jurisprudenţa constantă a Curţii[20]. Particularităţile cauzei, de interes pentru discuţia noastră, rezidă, pe de o parte, în aceea că Tribunal Supremo se pronunţase în cadrul unui recurs în casaţie în interesul legii (pourvoi en cassation dans l’intérêt de la loi) – astfel că era vorba despre o „interpretare jurisprudenţială semnificativă”[21], iar pe de altă parte, că instanţa respectivă, vizată de ipoteza de la paragraful al treilea al art. 267 TFUE, nu a adresat Curţii de Justiţie o cerere de decizie preliminară care să privească interpretarea şi aplicarea dreptului Uniunii; în plus, în etapa precontencioasă, la expirarea termenului avizului motivat, statul pârât a susţinut că instanţele sale nu erau obligate să sesizeze Curtea de Justiţie pe cale preliminară, întrucât acelea cunoşteau interpretarea dată de cea din urmă dispoziţiilor de drept al Uniunii în cauză[22]. Curtea a respins argumentul dificultăţii pentru statul pârât a remedierii neîndeplinirii obligaţiilor susţinută de Comisie, neîndeplinire care avea sursa într-o hotărâre a Tribunal Supremo, argument invocat de statul pârât, amintind că nu avea importanţă eventuala independenţă a autorităţii aflate la originea încălcării[23].

6. Concluzii. Trimiterea preliminară şi condiţiile angajării răspunderii statului

Judecătorul care formulează trimiterea preliminară are întreaga responsabilitate pentru declanşarea acestei proceduri de dialog jurisdicţional european. În acelaşi timp, respingerea trimiterii preliminare este, de asemenea, un act responsabil şi nu conjunctural sau de oportunitate; instanţele au obligaţia constituţională, prevăzută la art. 148 alin. (4) din Constituţia României, de respectare a dreptului Uniunii Europene.

Mai recent, în cauza Ogieriakhi[24], Curtea de Justiţie s-a pronunţat asupra legăturii între trimiterea preliminară şi condiţiile angajării răspunderii statului, mai precis a doua condiţie – aceea a existenţei unei încălcări vădite a dreptului UE de către statul membru. Instanţa europeană a reţinut că, pentru stabilirea existenţei unei încălcări vădite a dreptului UE, nu era decisivă împrejurarea că, în cadrul unei acţiuni în despăgubire pentru încălcarea dreptului Uniunii, o instanţă naţională a apreciat că era necesară sesizarea Curţii de Justiţie cu o trimitere preliminară privind dreptul Uniunii în discuţie în litigiul principal. Făcând referire la hotărârea Brasserie du pêcheur şi Factortame, Curtea a amintit că aprecierea îndeplinirii acestei a doua condiţii revine instanţei naţionale, instanţă care stabileşte situaţia de fapt şi decide caracterizarea încălcărilor dreptului Uniunii, precum gradul de claritate şi de precizie al normei încălcate. Justificarea acestui raport permisiv între efectuarea unei trimiteri preliminare şi stabilirea îndeplinirii celei de-a doua condiţii pentru angajarea răspunderii statului decurge din libertatea instanţelor naţionale de a sesiza Curtea de Justiţie; pe de altă parte, la pct. 53 din hotărâre, Curtea a reţinut: „[…] simplul fapt de a adresa o întrebare preliminară nu poate limita libertatea instanţei de fond. Astfel, răspunsul la întrebarea dacă o încălcare a dreptului Uniunii a fost suficient de gravă decurge nu din exercitarea în sine a posibilităţii prevăzute la articolul 267 TFUE, ci din interpretarea furnizată de Curte”. Hotărârea Ogieriakhi subliniază şi importanţa, din perspectiva Curţii, a păstrării nealterate a sistemului, finalităţii şi caracteristicilor procedurii trimiterii preliminare.

Cu alte cuvinte, sancţiunile încălcării obligaţiei instanţei naţionale de efectuare a unei trimiteri preliminare la Curtea de Justiţie fac la rândul lor obiectul aceluiaşi dialog între instanţe (naţionale şi europeană), cu o anumită deferenţă relevată de cea din urmă instanţă în cazul în care încălcarea are o gravitate redusă.

[1] Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, „Recomandări în atenţia instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare”, JO, C 338, 6 noiembrie 2012.
[2] C. A. Constanţa, încheierea din 26 noiembrie 2014, nepublicată.
[3] Trib. Vâlcea, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, dosarul nr. 6150/90/2011, încheierea nr. 2/02.02.2012, nepublicată, citată în Mihai Şandru, Mihai Banu, Dragoş Călin, Procedura trimiterii preliminare. Principii de drept al Uniunii Europene şi experienţe ale sistemului român de drept, Editura C.H. Beck, 2013, p. 56.
[4] Trimiterea preliminară a fost retrasă în această cauză: ordonanţa din 26 septembrie 2013 de radiere a cauzei – retragere.
[5] Pe larg despre caracterul „obligatoriu şi actul clar”: M. Şandru, M. Banu, D. Călin, supra, n. 3, p. 25-28.
[6] Hotărârea din 6 octombrie 1982, cauza 283/81, CILFIT, EU:C:1982:335.
[7] Mihai Şandru, Mihai Banu, Dragoş Călin, Refuzul instanţelor naţionale de a trimite întrebări preliminare, Ed. C. H. Beck, 2013, „Tipologii privind respingerea de către instanţele judecătoreşti din România a cererilor de efectuare a unei trimiteri preliminare”, p. XVII, în special § 5 – „Facultate şi obligaţie de a sesiza Curtea de Justiţie. Instanţele vizate de paragrafele al doilea şi al treilea din art. 267 TFUE”.
[8] Ibidem, p. XIX.
[9] Revizuirea a fost analizată pe larg într-un capitol (IX) al volumului Procedura trimiterii preliminare, cit. supra, n. 3, p. 559 şi urm.
[10] Jud. Sect. 5 Bucureşti, Secţia a II-a civilă, dosarul nr. 12285/302/2012, sentinţa civilă nr. 371/16.01.2013; Preluăm în continuare rezumatul hotărârii, publicate în M. Şandru, M. Banu, D. Călin, Refuzul instanţelor naţionale de a trimite întrebări preliminare, cit. supra, n. 7, p. LXIV-LXX.
[11] În Bulgaria s-a produs o evoluţie cvasisimultană în paralel cu cea discutată aici; printr-o hotărâre din 3 ianuarie 2014, Sofiyski gradski sad (Tribunalul Teritorial din Sofia) s-a pronunţat pentru întâia oară asupra unei acţiuni în răspundere împotriva Bulgariei pentru încălcarea dreptului Uniunii printr-o hotărâre a Varhoven administrativen sad (Curtea Supremă Administrativă); pentru detalii, a se vedea p. 16 şi urm. din Reflets. Développements juridiques présentant un intérêt pour l’Union européenne, nr. 1/2014, publicaţie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
[12] Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, JO L 12, 16.1.2001, p. 1, Ediţie specială, 19/vol. 3 p. 74.
[13] Întrebările propuse aveau următoarea formulare: „1) Dacă există diferenţe de semnificaţie juridică între termenii „angajator” din cuprinsul art. 18,19, 20 din regulament şi „întreprinderea care l-a angajat” din cuprinsul art. 19 alin. (1) pct. 2 lit. (b) din regulament.
2) În situaţia în care există diferenţe de semnificaţie juridică între aceşti termeni, Curtea urmează să delimiteze sfera de reglementare juridică a fiecăruia din aceşti termeni.
3) Dacă prevederile art. 19 alin. 1 pct. 2 lit. b din regulament referitoare la „întreprinderea care l-a angajat” pe reclamant urmează a se interpreta în sensul aplicabilităţii corespunzătoare a dispoziţiilor de drept intern, respectiv a prevederilor art. 149 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat care atrag competenta instanţelor de judecată din România în cazul existenţei pe teritoriul României a unei agenţii a persoanei juridice străine.
4) Dacă, având în vedere dispoziţiile pct. 13 din partea introductivă (sic!) a regulamentului: „în cazul contractelor de asigurare, a contractelor încheiate cu consumatorii şi a contractelor de muncă, partea defavorizată trebuie să fie protejată prin norme de competenţă mai favorabile intereselor sale decât normele generale prevăzute în prezentul regulament”, Curtea de Apel Constanţa poate da efect prevederilor referitoare la competenţa specială în materie prevăzută de legislaţia naţională, respectiv art. 149 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 105/1992”.
[14] Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, M.Of., Partea I, nr. 786 din 18 noiembrie 2009.
[15] Instanţa utilizează noţiunea de drept „comunitar” deşi, din 2009, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona suntem în prezenţa dreptului Uniunii Europene.
[16] EU:C:2003:513.
[17] Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, M. Of., Partea I, nr. 245 din 1 octombrie 1992 (în prezent abrogată).
[18] Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 137 R din 21 ianuarie 2014, nepublicată.
[19] Hotărârea din 12 noiembrie 2009, cauza C‑154/08, Comisia/Spania, EU:C:2009:695.
[20] Cf. hotărârea din 5 martie 1996, cauzele conexate C-46/93 şi C-48/93, Brasserie du pêcheur şi Factortame EU:C:1996:79, pct. 32 şi 34: „principiul [răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcările dreptului Uniunii] este valabil pentru orice ipoteză de încălcare a dreptului [Uniunii] de către un stat membru, indiferent de organul statului membru a cărui acțiune sau inacțiune se află la originea încălcării”, adică „indiferent dacă încălcarea aflată la originea prejudiciului este imputabilă puterii legislative, judecătoreşti sau executive”. A se vedea şi hotărârea din 9 decembrie 2003, cauza C-129/00, Comisia/Italia, EU:C:2003:656.
[21] Cf. pct. 126 din hotărâre.
[22] S-ar putea considera că totuşi Comisia Europeană a fost prudentă în motivarea acţiunii sale: ea nu a cerut Curţii să constate încălcarea de către statul în cauză a art. 267 TFUE, ci a dispoziţiilor de drept al Uniunii interpretate eronat de Tribunal Supremo (cf. pct. 65 din hotărâre).
[23] Ibidem, pct. 124-127.
[24] Hotărârea din 10 iulie 2014, cauza C-244/13, Ogieriakhi, EU:C:2014:2068, în special pct. 49-55.