Daniel Mihail Șandru, Legislația din România după 1989, p. 219-240 în volum Liliana Corobca (coord.), Panorama postcomunismului în România, Polirom, Iași, 2022, ISBN: 978-973-46-9184-5, 1056 p.
Introducere
La
aproape 2500 de ani de la consemnarea de către discipolul său, Platon, a unui
dialog, în care Socrate se întoarce împotriva vocii lui Criton printr-o replică
a dialogului interior cu legile[1],
în România legile dau impresia că s-au îndepărtat de la acea măreție, unicitate
și forță cu care s-au născut. Demersul de evaluare a unui fragment de istorie
legislativă este realizat prin analiza a cinci elemente: Constituția, reformele, instituțiile, calitatea și dreptul european.
Toate aceste puncte de cercetare pot fi surse ale înțelegerii legislației din
România după 1989 și până la sfârșitul anului 2020. Legislația[2]
este unul din fundamentele justiției, alături de hotărârile judecătorești[3],
legislația în sine nu poate fi analizată fără a avea în vedere finalitatea,
punerea în aplicare. De cele mai multe ori, legislația este aplicată și
respectată fără intervenția autorităților statului cu atribuții de ducere la
îndeplinire prin constrângere. Toate cele cinci aspecte ale cercetării vor fi
completate cu trimiteri la practica instanțelor judecătorești sau la deciziile
Curții Constituționale. Pe de altă parte trebuie subliniat că legislația
adoptată după 1989 și până în prezent se află în continuarea unor norme
juridice adoptate, încă din secolul al XIX-lea. Ruptura esențială se află în
regimul constituțional, de la care, apar modificări instituționale și de natura
adoptării legilor, pentru a ne limita doar la tema acestui articol, desigur, în
noile condiții economice și socio-politice. Pentru a marca unele etape
legislative, putem menționa primii ani de după revoluție (cu un specific aparte
pentru hotărârile guvernului care s-au publicat și cu câriva ani întrâziere),
dar și cu un regim constituțional oferit de platforma revoluționară (decembrie
1989-decembrie 1991), o perioadă de tranziție, de re/înființare a unor
instituții esențiale în construcția legislativă (Curtea Constituțională,
Consiliul Legsilativ) precum și de o activitate laborioasă în domeniul trecerii
la economia de piață (unde am putea discuta de perioada 1992-2004), apoi
perioada de preaderare și aderare la Uniunea Europeană (2004/2007) până în
prezent, cu importante consecințe în plan legislativ.
[1] Socrate: Dar dacă legile ar spune: ”Bine Socrate, asta ne-a fost înţelegerea? N-am căzut noi de acord să respecţi orice hotărâre a Cetăţii?”, în Platon, Criton, 50c în vol. Platon, Dialoguri socratice : Laches, Lysis, Charmides, Hipias Minor, Euthyphron, Apărarea lui Socrate, Criton, Humanitas, București, 2015, p. 289. La data de 22 aprilie 2021 au fost accesate / verificate ultima dată legăturile internet din întregul articol.
[2] Legislația – totalitatea legilor unei țări sau ale unui domeniu juridic – este analizată din perspectiva rezultatului procesului legislativ. Pentru distincția dintre cele două, a se vedea: Valentin Constantin, Despre legislația românească, cu simpatie, Pandectele Române (PR, în continuare), nr. 1/2021, p. 100-101, precum și distincția față de legislația anterioară perioadei analizate de noi: ”Prima și probabil cea mai frapantă deosebire între legislația ante-1990 și cea post-1990 este legată de percepție. Prima era percepută senin, deși era repudiată global în ton cu ideea că reprezintă voința generală a populației. Pe de altă parte, juriștii nu puneau serios la îndoială prezența securității juridice. Se remarca lipsa eficacității, însă asta este o chestiune diferită de securitatea juridică. În orice caz, o critică deschisă a legislației era la fel de puțin posibilă pe cît ar fi fost o contestare politică deschisă.
Percepția legislației post-1990 este dominată de o atitudine critică deschisă, de neliniști și de frustrări. Este adevărat că urbi et orbi prin excelență cei mai decepționați de legislație sînt juriștii (mai mult profesorii decît alte categorii).” (p. 101)
[3] Există și un sens extins al ”legislației” care include și hotărârile judecătorești. Această definiție extinsă este chiar standard în sistemul anglo-saxon sau în dreptul Uniunii Europene, deoarece hotărârile judecătorești au caracter obligatoriu, sunt izvor de drept. În România, situația hotărârilor judecătorești este puțin diferită. Hotărârile sunt obligatorii, dar nu constituie precedent judiciar. Exemplele oferite de obligativitatea deciziilor Curții Constituționale sau de recursurile în interesul legii ori hotărârile preliminarii pronunțate de Înalta Curte de Casație de Justiție și Justiție nu se referă la acțiuni ci la interpretări ale dreptului, ori, în primul caz, la asigurarea supremației Constituției (a se vedea Valentina Bărbățeanu, Consecințele pe plan normativ ale deciziilor Curții Constituționale, Dreptul, nr. 7/2016).
Concluzii
Subiectul
legislației României dintr-o perioadă de timp, de la sfârșitul anului 1989 și
până în 2020, în care crizele – tranziția economică specifică statelor
est-europene, criza financiară din 2010, criza medicală din 2020 – au marcat
viața socială, economică și politică este sintetizat în prezentul articol, cu
ajutorul metodelor de cercetare calitative și cantitative, dar și cu o privire
a unei experiențe de lucru cu legile apropiată de dimensiunea temporară
analizată. La nivel structural, legislația România a avut drept repere:
Constituția, aderarea la organizațiile internaționale, Consiliul Europei și
Uniunea Europeană precum și reformele legislative în materie civilă și penală.
Legislația nu este unicul factor al unei vieți sociale, aceasta este completată
de activitatea administrativă și a instanțelor judecătorești. În privința
cantității enorme de legislație, nu trebuie să ne preocupe prea mult: toate
statele se confruntă cu această problemă[1].
Dar trebuie să fim preocupați de calitate: claritate și previzibilitate.
Legislația după 1989 este un fragment al societății și este determinată de
oamenii care compun aceste instituții, în primul rând, Parlamentul României.
[1] Valerius Ciucă analizează întrun articol recent fenomenul inflației legislative, care, paradoxal, are drept efect sărăcirea dreptului. Autorul remarcă tendința legilor de a deveni autosuficiente, reglementarea excesivă reducând posibilitatea juristului de a apela la forța logicii juridice, mai ales în contextul schimbărilor frecvente de legislație și a utilizării extrem de frecvente a abrogării. A se vedea: Valerius M. Ciucă, De legibus, consuetudinibus et cætera într-un concert normativ și comparativ, PR, nr. 1/2021, p. 97 și urm.