Daniel-Mihai Sandru, Referentii revistelor juridice in Romania

Referenţii revistelor juridice în România

 

Mihai Şandru

 

Scurtă introducere. Revistele au o conducere ştiinţifică şi una administrativă. În România, de la editură la editură (speculaţia eseistică de faţă se poate aplica umanioarelor în genere), revistele au caracter (uni/pluri)personal sau sunt organizate aleatoriu [dezorganizarea este controlată de editură, care are răspunderea apariţiilor faţă de abonaţi]. Din punct de vedere ştiinţific, revistele sunt controlate de un comitet/consiliu ştiinţific.

Referentul este o persoană, puţin antipatică, care poate să aibă sau nu titlurile ştiinţifice ale autorului (este ilară opinia potrivit cătreia recenzia/ referatul trebuie să aibă legătură cu superioritatea titlurilor ştiinţifice), dar care are ştiinţa subiectului. Poate fi foarte bine un practician care pricepe altfel subiectul, dar are o înţelegere intensivă şi pertinentă, nu un coleg care mai degrabă ştie la perfecţie ce ar putea spune autorul. Referentul trebuie să se gândească la ce şi-ar dori cititorii autorului articolului: de obicei puţini cititori au răbdare să se aplece cu atenţie la o revistă de la început la sfârşit (cu cât revista este mai generalistă cu atât interesul este mai difuz), doar ca să se informeze. Referentul trebuie să fie  „mintea clară”, să ştie care sunt cei mai importanţi autori care au mai scris despre tema abordată, direcţiile de cercetare din domeniul respectiv, elementele de noutate reală care ar putea fi tratate etc.

În epoca modernă, s-a trecut de la manufactură la industrie, inclusiv în materie scriitoricească. Ca în orice industrie care se respectă, au apărut proceduri complicate.[2] Industrialismul este  al tehnicii de redactare şi tehnoredactare, al difuzării, publicităţii, marketingului etc. Autorii rămân tot oameni şi lor nu li se aplică toate aceste elemente de „producţie în masă”; dimpotrivă, trebuie să demonstreze abilităţi deosebite în abordarea unor subiecte particulare. A apărut un dicton nou, absurd chiar şi pentru Balzac, dar aplicabil scriitorilor ştiinţifici: „Publish or perish”. Au apărut etaloane de evaluare ştiintifică, programe speciale de calculator, care măsoară influenţa autorilor, influenţa studiilor, împart şi disecă totul. Nimic nu rămâne nemăsurat. Toate revistele sunt clasificate în anumite categorii, toate categoriile pot fi bune dacă sunt în baze date etc. Absurdul îşi creează o lume fantastică autistă, dar a noastră (reală), iar cei mai credincioşi noii religii sunt profesorii şi cercetătorii.

Tipuri de reviste juridice în România (din perspectiva referentului). Revistele unipersonale sunt acelea care se confundă cu o persoană sau mai multe. Persoanele precis determinate „conduc” întreaga activitate editorială a revistei, inclusiv consiliul ştiinţific şi chiar şi referenţii. Lucruri bune în epoca lui Da Vinci şi poate chiar şi în paşoptismul nostru, însă acum lucrurile au luat o întorsătură tăioasă: specializările s-au profesionalizat la maximum. Aceasta înseamnă o penurie de specialişti:[3] este oarecum paradoxal ca specializarea mult dorită să conducă la efectul contrar. Lupta pentru supravieţuire şi „originalitate” a condus nu numai la o specializare pe verticala subiectului cercetat, dar şi la o inter-specializare (între două ramuri ale dreptului). De cele mai multe ori supra-specializarea solicită cunoştinţe serioase şi abilităţi de cercetare din domenii care nu sunt la îndemâna majorităţii cercetătorilor (preocupaţi, de altfel, cu adâncirea propriei specializări) sau a publicului larg. Astfel, penuria nu se manifestă în lisa de cercetători, ci în lipsa unor potenţiali competitori în acelaşi domeniu de cercetare. Este observabil că ştiinţa dreptului, astfel cum a fost practicată în România, nu a născut talente critice, ci doar epic-critice.[4] Majoritatea autorilor se referă la textele legii şi le critică, dar puţine sunt exemplele de argumentări, de polemici sau dezbateri cu alţi autori. Se mai întâmplă şi acest lucru, dar nu despre excepţii discutăm (acele excepţii în care autorii nu consideră un atac la persoană o opinie contrară). În privinţa profesioniştilor scrisului,  aceştia sunt bine identificaţi, delimitaţi de factori, în general, exteriori lor, la un domeniu mărunt (mărunt pentru ceilalţi). Drama acestora constă tocmai în lipsa unui preopinent pe măsură. Ce se întâmplă cu aceşti profesionişti ai scrisului?

Răspunsul este că, de regulă, scriu de unii singuri. În cazul majorităţii revistelor, „specialistul” are cuvântul său, iar redactorul îi priveşte „materialul” admirativ. Nimic mai rău pentru autor, pentru revistă şi pentru ţara noastră. Specialistul se culcă pe-o ureche că a scris o chestiune bună (şi poate chiar aşa a făcut), revista are material de la un specialist de renume, iar cititorii se înveselesc (intelectual). De ce ar fi util un referent ştiinţific?

Rolul referatului în publicarea lucrării ştiinţifice. Studii de caz: RRDE şi JCMS. Recent, a apărut un scandal referitor la autoreferate. Înşelăciunea specializată are noi forme. Plagiatul e prea puţin. Auto-plagiatul nu-l mai pomenim. Nici nu ştii cum e mai bine: cu sau fără referat/referent. În orice caz, este o „zguduială” care n-are legătură cu România ştiintifică; astfel, a fost descoperit un mecanism prin care ştiinţa globală se auto-distrugea. Un profesor redacta articolul şi tot el şi referatele de publicare.[5]  Însă în România nu se poate ivi această problemă. Personal, nu cunosc reviste ştiinţifice juridice din România la care să se redacteze referate de publicare. Unele reviste, cum ar fi RRDE – Revista română de drept european, pot beneficia de  întinderea domeniului, unde, în situaţia în care este unul cosmopolit, referenţii pot fi din ţară sau din strainătate, de oriunde din lume. Referenţii RRDE oferă sugestii de îmbunătăţire a articolului, evident dacă îl consideră publicabil. În 80% din situaţii, autorii au preferat să publice în altă revistă ştiinţifică articolul nemodificat. Uneori articolul a fost publicat pe pagini de informare juridică, proliferarea paginilor web de acest fel fiind în creştere exponenţială invers proporţională cu vreun control ştiinţific al materialelor „postate” (în ziua de azi nu se mai publică, se „postează”). În foarte puţine situaţii am primit un e-mail de renunţare la completare. Complezenţa şi formalismul sunt prezente la unele reviste „peer review”, sub forma dictonului lui Boileau „un prost găseşte întotdeauna unul mai prost, care să-l admire” – prin alcătuirea unui referat. Spre deosebire de situaţia prezentată anterior (autoreferat), la noi autorul nu face efort de a-şi căuta referentul, ci chiar editura sau conducerea revistei, disperată de intârzierea apariţiei publicaţiei îl găseşte. Dacă se întocmeşte un referat. Cum spuneam, nu ştiu reviste juridice din România care să întocmească referat anonim (deşi am fost referent pentru o revistă cotată/clasificată din România, dar care este de studii europene) şi sunt unele reviste îşi pun problema publicării din perspectiva utilităţii, iar altele care practică pun sistem de referate intern prin discutarea articolelor între membrii consiliului ştiinţific sau/şi redacţional.

Recent „JCMS – Journal of Common Market Studies” a realizat o listă a recenzenţilor, cu gândul de a le mulţumi, care are 11 pagini. Pe fiecare pagină câte 20 de referenţi – o adevărată întreprindere publicistică! Indiferent de voinţa universitarilor de astăzi, rămâne să se consolideze această funcţie în circuitul autor-editor-cititor, anonimul care îl protejează pe „publish”, dar îl amenajează şi pe „perish”.

 

Blind peer review în România. Au fost şi situaţii în care autorul (în România este posibil) caută să afle cine este referentul care şi-a permis să ofere sugestiile, uitând că o regulă de aur a recenziei este caracterul său anonim. Blind peer review de fapt nici nu este dorit în România, întrucât revistele sunt ale universitarilor (singurii interesaţi, pentru glorie şi punctaje, să lucreze la preţuri mici sau gratuit[6], pentru editarea revistelor), iar interesul acestora este de a publica studii şi articole, nu să se adreseze unei pieţe. Piaţa cumpărătorilor de reviste este de/formată de ofertă, şi – cu excepţia câtorva reviste care nu se adresează strict spaţiului românesc – publicaţiile sunt universitare prin excelenţă, ceea ce este într-un sincronism ciudat cu tot ce se întâmplă în lume. Numai că peste tot în lume, revistele universitarilor sunt protejate de blind peer review, tocmai pentru a se asigura credibilitate ştiinţifică. Sunt şi reviste adresate profesioniştilor, care nu practică blind peer review pentru că au alte criterii de publicare: nu-i interesează originalitatea, ci noutatea şi modalitatea de abordare a subiectului; de ex., nu sunt interesaţi de prezentarea rezumatului într-o limbă străină, ci un rezumat coerent şi perfect adaptat cititorilor cărora li se adresează.

 

În loc de concluzii. Textul este o opinie, mai precis o descriere a percepţiilor mele despre reviste. La început m-am gândit să public textul pe internet, un a-topos, adică un loc fără de situare, undeva în eter, „postat pe internet”. Textul a fost trimis unor colegi şi prieteni, redactori şefi şi directori ai unor asemenea reviste ştiinţifice. Deşi majoritatea au apreciat acurateţea percepţiei, nu s-au lasat „intimidaţi” şi au subliniat caracterul încremenit al acestei situaţii. Toate aceste reacţii m-au pus pe ganduri: cine a inventat referenţii aceştia? Oare nu este mai simplu să avem încredere în cei care se pretind specialişti? Şi în editorii de reviste. Însă, este evident în cadrul unei reviste s-ar pierde total controlul ştiinţific dacă aceasta s-ar baza doar pe 2-3 oameni (redacţia) sau chiar mai mulţi (10 – consiliul ştiinţific). Într-adevăr ştiinţa, şi chiar ştiinţa dreptului, au ajuns în acea stare de specializare încât doar o lista de profesori/profesionişti întinsă pe 10 pagini ar putea controla rezonabil, din punct de vedere ştiinţific, calitatea articolelor trimise spre publicare. Sistemul referenţilor nu este scutit de neplăceri pentru editori: deseori referenţii întârzie.[7] În acelaşi timp, schimbări vor fi pentru că în viitor, pentru a rămâne pe o piaţă din ce în mai concentrată, editorii vor trebui să publice materiale de calitate pentru a-şi păstra cititorii/clienţi. Iar pentru a nu publica articole proaste, vor transfera sarcina pe referent, „ţapul ispăşitor”. Până atunci, ar putea fi recomandată soluţia referenţilor „privaţi” – colegi, chiar persoane pe care autorul nu le cunoaşte în mod personal – dar care sunt specialişti, practicieni, autori în domeniul pertienent: dincolo de unele greutăţi în comunicare am identificat şi am experimentat această soluţie în publicaţiile mele recente, pregătite pentru reviste din România.

---